Comuna Gălbinași în secolul al XIX-lea
Casele erau scunde (circa 2,25 m înălțime), cu pereții din nuiele, lipite cu pământ galben. Varul nu era cunoscut. El a apărut mai tarziu; era rar folosit, tehnica stingerii lui părând complicată, iar prețul piperat.
Focul se aprindea cu amnarul lovit de cremene lângă o feștilă de bumbac dezlânat. În vatră se păstra permanent focul, fiind mereu cărbuni aprinși, înveliți seara sub spuza protectoare pentru ca jarul să rămână viu până în zori. Dacă se stingea, se împrumuta foc de prin vecini, iar cărbunii se duceau într-un hârb de lut, sub strat protector de cenușă. După înserare, odaia se lumina cu lumânări de seu sau cu opaițe de lut; lămpile cu gaz au apărut abia prin 1880. Pentru economie, sătenii se retrăgeau devreme – fapt impus și de truda zilei – și se culcau „odată cu găinile”.
Oalele erau din lut, de regulă nesmălțuite, ca și străchinile și taberele. Pe plită femeile foloseau vase de aramă cositorite de țiganii nomazi. Cei înstăriți aveau și veselă de cositor, cu tavamuri de argint, fapt consemnat în unele foi dotale.
Pentru muncile agricole țăranii foloseau vite – boi și cai – pluguri, căruțe etc. Gospodăriile aveau și un număr de oi, cu a căror lână se împleteau ciorapi, mintene, diverse lucruri din lână.
Căruțele aveau pe la mijlocul secolului al XIX-lea osii de lemn, mai ales cele trase de boi. Lemnul osiei rea îmbrăcat în fier dar numai pe porțiunea pe care se învârtea butucul roții. Ca să nu scârțâie supărător, porțiunea de la butucul osiei se ungea cu păcură cumpărată de la „găzari”, care umblau prin sate cu căruțe pe care erau fixate doua butoaie: unul cu păcură, altul cu gaz lampant. Găzarii iși procurau „marfa” de la sondele din Monteoru.
Primar: DRAGOMIR DUMITRU
(PARTIDUL SOCIAL DEMOCRAT)
